Am început să-mi pun gândurile pe hârtie
pe când toceam băncile şi holurile liceului… Aveam critici de seamă pe atunci –
câţiva colegi care-mi erau atât de dragi…
Vinovat pentru asta nu e nimeni, poate
doar dragostea pe care începi să o cunoşti timid şi în care te avânţi cu ochii
închişi. Of, ce dramă se ivea la orizont
dacă nu-ţi dădea atenţie, câtă suferinţă….!
Deloc aşa! Doar teren propice pentru a
visa şi a-ţi deplânge soarta “cruntă”!
Scriam, mototoleam, scriam şi tot aşa
până treceam pe “curat” iar acel “curat” ajungea în mâinile criticilor…. Şi aveam
unul care era cel mai critic şi-mi plăcea – îmi punea ambiţia la încercare şi
emitea comentarii literare de parcă eram cine ştie cine – un “Cine ştie Cine”
ce urma să ajungă în cărţile de română pe care le frunzăream noi pe atunci..…
Aşa mi-ar plăcea să-i mai am critici
şi acum…..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu