Lasă-mă

 

Lasă-mi hârtia, nu-mi lua creionul şi nu-ţi mai aminti de mine o vreme! Descoperă-mă mai târziu, când sufletul meu va fi scris printre rânduri pline de dor, pline de iubire, plin de amintirea parfumului tău.

Lasă-mă să-ţi scriu o scrisoare, în care mâna să reverse ce simte sufletul… Am uitat cât de plăcut era să te sprijini de zid, lângă cutia de scrisori, şi să citeşti, cu zâmbetul pe buze, scrisoarea aceea pe care o aşteptai de mult… Dă-mi libertatea de a-ţi descifra gândul printre rândurile, care mai drepte, care mai strâmbe; să descopăr încâlceala gândurilor într-o măzgăleală, când ai uitat ce ai fi vrut să scrii şi a trebuit să o iei de la capăt şi tot ce ai fi vrut să-mi spui cu câteva clipe în urmă să se preschimbe în alte cuvinte; lasă-mă să-ţi descopăr tremurul mâinii care îţi transcrie mintea, cu emoţie şi nerăbdare…

Lasă-mă să te cunosc ca pe o carte citită cu nesaţ, ca pe cafeaua sorbită până la ultima picătură, ca pe cerul senin, pe care se adună norii să coboare pe pamânt o ploaie curată, ca mai apoi să se însenineze iarăşi şi să strălucească soarele….

Lasă-mă să-ţi poposesc cu capul pe piept, cu ochii în pomii înfloriţi, cu urechea ascultându-ţi bătăile inimii ce mă iubeşte, fredonând un cântec… Ți-am spus vreodată cât de mult?

Recunosc

         

 

            Recunosc că la început a fost teamă în mintea mea, la gândul că oameni – cunoscuți sau nu, mulți sau puțini, vor ajunge să-mi intre în suflet odată cu cuvintele pe care le scriu și poate ar fi criticat sau ar fi apreciat sinceritatea cu care le împărtășesc credința mea, gândul meu...

 Recunosc că prejudecățile mă opreau până într-o zi când am trecut linia imaginară pe care teama o trasase în jurul meu și am pășit în afara ei.... cât de liber se simte sufletul când rostești prima dată „te iubesc” , cu ochii în lacrimi de parcă cuvântul ar fi avut colțuri și a fost nevoie de durere să prindă viață.... cât de albă e libertatea după ce ai stat închis într-o colivie ca o biată pasăre eliberată în ultima zi a vieții să se bucure de înaltul cerului albastru.... cât de curate sunt picăturile de ploaie vărsate de nori într-o zi prea fierbinte de vară ce astâmpără agitația și te oprești în loc și-ți ridici fața spre cer să-ți cadă pe obraji binecuvântarea Celui de sus.... 

Domnul meu

domnul meu special
pentru că tu eşti special
pentru că tu eşti super soţ
pentru că ai atât de multă răbdare cu mine
pentru că ştii să mă ţii pe linia de plutire
pentru că citeşti în gândurile mele ascunse
pentru că ştii ce îmi place, cum îmi place, când îmi place
pentru că eu sunt toată doar cu tine lângă mine
pentru că atunci când îmi doresc ceva....faci minuni şi se întâmplă
pentru că atunci când plâng, lacrimile mele se transformă în zâmbete
pentru că atunci când mă priveşti mă simt fericită

pentru că orice s-ar întâmpla..........vei fi aici!

pentru că oricât ne-am certa, ne vom aminti mereu că NOI suntem mai presus decât nimicuri
pentru că te iubesc
pentru că mă iubeşti

 

I'm not perfect...i'm original.....You'll never find someone like me....

Nu sunt perfectă şi nici nu am pretins vreodată asta!

Dacă am dat vreun sfat vreodată, a fost gândit şi dat în măsura în care eu m-am putut transpune în situaţia celui care îl cere….

Îmi cer iertare în cuvinte puţine,  însă din suflet….

Acord credit celui care m-a minţit doar până la a doua minciună, iar dacă continui şi crezi că a mers şi cu a treia, mai gândeşte-te odată – dacă te aud nu înseamnă că te şi ascult…

Dacă mi-ai dat o palmă, voi întoarce şi celălat obraz, însă în direcţia opusă privirii tale, chiar dacă iert, nu pot să uit.

Când vrei să-mi pătrunzi în suflet, lasă-ţi bocancii plini de noroi la uşă! E plină lumea de trăiri murdare să mai fie nevoie şi de bocancii tăi….

Dacă nu-ţi deschid uşa nu înseamnă că nu sunt acasă! Înseamnă că-mi place prea mult liniştea căminului meu, cu mirosul dulce de coajă de portocală din prăjitura proaspăt scoasă din cuptor şi al lumânărilor parfumate, cu imaginea colorată a florilor din ghivece şi a coperţilor cărţilor răvăşite într-un colt, pe o măsuţă….

Mă cucereşti cu un simplu zâmbet, dar zâmbeşte-mi sincer, cu prietenie sau cu dragoste! Sunt doar un om, atât!

Ador cafeaua cu un biscuit crocant lângă şi un pahar cu apă; îmi place să mă trezesc dimineaţa, cu soarele lipit de geam; ador să primesc flori fără un motiv anume; îmi place să zâmbesc din senin, poate se molipsesc şi alţi câţiva visători din jurul meu şi facem ziua mai frumoasă; îmi place să mă trezesc cu un sărut de “Bună dimineaţa” de parcă acel sărut ar fi talismanul norocos de la începutul zilei; îmi place să simt ploaia căzând pe obraji într-o zi de vară şi pământul sub tălpile goale şi iarba mirosind a crud când încerc să prind dintr-o privire tot cerul şi pomii de deasupra ochilor…..

Un obicei

 

Îmi făcusem un obicei

Să te iubesc atât,

Ochii tăi să-i cred oglindă

Şi în visarea lor să fie ai mei.

Privirea ta

Ca aburul cel cald,

Se ridica uşor

Şi-ţi adoram până şi umbra

Căci era umbra ta!

Te întrebam….

La ce gândeşti?

Tu nu spuneai nimic,

Aveai acea privire şi ştiam,

Că te desprinzi,

Că vei pleca departe,

Pe drumul ce-l deschizi.

Aveam să rămân numai eu

Din ce a fost odată,

Să mai rămână din noi doi

Doar eu şi-atât…..

Pe-un drum pe care

Nici umbrele nu au curaj

Să mai păşească apăsat…

 

Aminteşte-ţi

 

Îţi începi viaţa tânjind după iubire…deschizi ochii, întinzi braţele, rosteşti cuvinte…toate acestea tânjind după iubire – după iubirea oricui, vrei să te iubească toată lumea aşa cum îi iubeşti tu pe ceilalţi…

Şi creşti, şi continui să cauţi iubirea aia mare despre ai citit în cărţi şi ai văzut în filme.  Şi suferi când, după îndelungi căutări, o găseşti ca mai apoi să o pierzi… Atunci se năruie totul…de ce a trebuit să o pierzi? Unde ai greşit? Nu ai greşit nicăieri poate, sau poate ai greşit totul…

Te ridici, o iei de la capăt şi găseşti puterea să iubeşti iar şi te gândeşti că ai găsit ce ai căutat…Muţi munţii din loc, iubeşti cu atâta pasiune încât prin vene nu-ţi mai curge sânge ci iubire, şi-ţi arde inima de flacăra dragostei, şi ştii că omul acela e omul pe care l-ai căutat….încetezi să-l mai cauţi, ştiind că e lângă tine, iar după un timp ţi se pare că nu mai e aceeaşi persoană pe care ai găsit-o atunci, când inima îţi cânta iar sufletul dansa acel tango minunat….

Începi şi cauţi explicaţii, de ce nu mai e acelaşi, dar ceea ce cauţi nu e ceea ce trebuie. Ai încetat să cauţi omul acela minunat în mijlocul lumii în care el este unic pentru că-l găsiseşi, ai încetat să-l mai priveşti, pentru că-ţi era alături, ai încetat să mai alergi în braţele sale pentru că mergea paralel cu tine, pe acelaşi drum, către aceeaşi ţintă, ai încetat să-i mai vorbeşti, căci vă vorbeau inimile, şi ai uitat cât de plăcută îi este vocea….ai uitat….

Aminteşte-ţi să priveşti către ochii ce te sorb din priviri când eşti prea ocupat să cuprinzi restul lumii în ochii tăi, aminteşte-ţi să strângi mâna ce-ţi oferă echilibrul când pui picior lângă picior, pe o bordura prea îngustă, ca atunci când erai copil, aminteşte-ţi să-i surâzi când inima îţi bate mai tare, inima ta ştie care-i motivul, aminteşte-ţi să-i vorbeşti şi deschide-i poarta către visele tale, aminteşte-ţi să-i scrii cât de mult îi iubeşti inima, aminteşte-ţi că-l iubeşti pe acel om de lângă tine şi aminteşte-i şi lui.

Acasă......

Îmi luasem cu o mână bagajul şi cu cealaltă, îmi legasem de-o sfoară, o fărâmă de încredere pe care o târam dupa mine, tăvălind-o prin praf. O obligasem să mă urmeze. Gândeam că aşa nu voi mai fi atât de singură pe cât mă simţeam.

           Eram amorţită, ca unul care a luat un pumn de pastile şi mă uitam în jur şi nu-mi venea să cred că de mâine, acel “mâine” de mai demult, voi da piept cu lumea, doar eu şi încrederea ce atârna anevoie de sfoară…. Pluteam, suspendată undeva între gânduri şi-aş fi vrut să întreb pe cineva, un cineva care să aibe răspunsul meu, ce va fi mâine. Pe cât aş fi vrut să ştiu pe-atât mi-era de teamă…
           Şi-am plecat….şi-am lăsat în urmă oameni pe care i-am vazut mai rar, apoi nu i-am mai văzut deloc. Nu e ca şi cum, dacă n-aş fi plecat i-aş fi văzut şi acum, ar fi fost doar câteva clipe în plus, care ar fi cântărit cât aurul la bursă zilele astea…
           Cu gândul departe, călcam nesigur un asfalt necunoscut, priveam şi nu mă vedeam prin ochii altora, pentru că ei nu mă vedeau….Nu m-am rătăcit dar nici nu m-am regăsit…poate doar am reusit să împrumut ceva din ce ştie un cameleon să facă: m-am adaptat mai mult sau mai puţin. Acasă devenise oriunde mă simţeam în siguranţă – o bancă dintr-un parc unde m-a sărutat prima dată, zidul universităţii unde am facut prima dată cunoştinţă cu soarele lui, locul unde am văzut prima stea căzătoare cuprinsă de braţele sale, copacul pe care l-a luat drept martor, un fotoliu cu tapiţerie veche în care citeam rânduri din cărţile preferate, drumul pe care mergeam şi-mi simţeam palma în mâna lui şi ştiam că orice s-ar întâmpla, dacă m-aş fi pierdut, ar fi fost acolo…. Acasă era peste tot şi nicăieri….

Nici acum, după mult timp, nu mai ştiu care acasă e “acasă”… Poate că de câte ori m-am mutat dintr-un loc în altul, am lăsat câte o bucăţică de suflet şi acum e ciopârţit,  nu mai e întreg…

Te priveam...

 

Mă întrebai ce fac…

Şi îţi spuneam că te privesc,

Priveam o amintire,

Ce trebuia să-mi fie

Tovarăş de drum,

Cât timp vei fi plecat.

Ți se părea mult prea ciudat

Că te priveam atât,

Că timp îndelungat tăceam,

Şi nu te-am auzit când întrebai

“Unde-ţi sunt gândurile?

Pe care cer zburai?”

Ți-aş fi spus poate

Numai ce ai fi vrut s-auzi,

Dar adevarul ar fi fost altul!

Nu ţi-aş fi spus că te privesc

Să mi se-ntipărească-n minte,

Singură, doar amintirea ta,

De teamă că mâine, toate,

Vor înceta să mai existe.

Vroiai să ştii de ce umbreşte

O ceaţă deasă, sclipirea ochilor vioi,

N-ai fi aflat, chiar dacă, totuşi,

Răspunsul chiar îl banuiai.

Tare-aş fi vrut să nu întrebi

De unde-mi vine supărarea,

Căci nu e supărare, e doar

Imaginea unei amintiri plăcute,

Un vis frumos în care

Pe tine te priveam….

Ce-i spui....?

Ce-i spui unui om care îşi varsă sufletul în faţa ta, care abia vorbeşte încât nu reuşeşte   să-ţi spună tot ce simte sau gândeşte, când îi simţi emoţia din voce şi îi auzi lacrimile bătând în ploeape, oprindu-se la graniţa dintre albul ochilor şi obraji?

 Ce-i spui când caută o vorba care să-l ţină ancorat aici, în realitate, să-şi stăpânească orice gând de nelinişte, să se gândească că atunci când va deschide ochii va avea o minune în faţa sa?

Ce-i spui când simţi că nu eşti ancora aceea pe care o caută, când simţi că ţi se înnoadă limba şi scoţi cuvinte stâlcite, fără noimă?

Ce-i spui? Îi spui că totul va fi bine, că îngrijorarea nu-şi are loc în viaţa lui, că Dumnezeu va avea grijă de sufletul lui mare?

I-ai spune toate astea,  dacă ai găsi în tine forţa să-ţi desnozi limba, şi ai opri lacrimile care se împletesc pe obraji. I-ai spune orice şi l-ai strânge de mână să simtă toate acele cuvinte care nu reuşesc să iasă.

Ceartă cu vântul

Azi m-am certat cu vântul

I-am spus că nu-l mai vreau pe strada mea,

Că prea-mi alungă soarele

Îmi ia pe sus umbrela,

Mă lasă dezgolită, sub ploaia care cade…

Cu picuri reci, îmi udă fruntea, părul…

Şi-obrajii reci, îmbujoraţi de frig.

Mi-e dor de razele răzleţe,

De norii albi, pufoşi, din cer

Mi-e dor s-alerg, să râd, să strig,

Cu drag să mi-te-arunci în braţe,

Nimic nu vreau, nimic nu sper

Mai mult ca soarele din zori…

Iubita Soarelui

Cu fiecare dimineaţă

O biată fată-ndrăgostită

Primind suflarea lui de viaţă,

Alină Soarele cu-o sărutare nerostită.

O rază gâdilă piciorul dezgolit,

Îi mângâie inima topită,

Şi îi sărută beat şi-nnebunit

Buzele roşii -  cireaşă zdrobită…

Ascunsă de umbra unui cireş,

Îşi lasa dragostea să zboare,

E prinsă în al sărutărilor iureş,

Ea, singura, iubită de un Soare.

Privind spre el, în zâmbet îl cuprinde,

Cu o caldura neobisnuita….

Simţea, adânc, iubirea cum pătrunde,

Când a ales doar lui să-i fie iubită!

Pentru tine

Câteodată te simt,

Prezent în orice anotimp,

Şi nu trebuie să te mai caut,

Tu eşti aici, acolo, oriunde,

Ascuns după o umbră, mă urmăreşti,

Ca vântul lin de primăvară,

Ce poartă-n el surâsul ce-l iubeşti!

Lumina palidă de toamnă,

Te conturează-n arămiu

Şi într-un pat de frunze veşted

Te regăsesc mai crud, mai viu,

Risipind pe gura mea,

Ca fumul de ţigară,

Săruturi moi şi calde,

Ca florile de primăvară!

Şuvoi de apă fără de izvor,

Pe malul tău adorm visând,

De-ar trece timpul mai uşor,

Să fii oriunde şi oricând,

Aici, acolo şi oriunde,

Ascuns în umbră de salcâm!

Doză de optimism

Mă gândesc să-mi pun visele la uscat, înşirate pe o frânghie, să adie vântul printre ele, să le mângâie cu miros de primăvară, că prea au stat peste iarnă, ascunse în locuri fără lumină şi căldura soarelui…..să le dea viaţă şi speranţă….să le înalţe şi să le dea strălucire în lumina dimineţilor……

Mă gândesc să le fac cunoştinţă cu lumea, să le învăţ să nu le fie frică de ea…nu au de ce…şi lumea are vise şi nu va râde nimeni de ele…..

Mă gândesc să le fac să râdă, să fie vesele, să împartă optimism şi căldură şi iubire…..să mă molipsesc de atâtea idealuri ce zboară la cer, în multul albastru, printre nori pufoşi ca spuma de lapte dintr-o ceaşcă de cafea savurată în dimineţi calde de aprilie…..

O să le fac inventarul şi o să le agăţ cu cleşti pe o aţă ca pe fotografiile pe care nu te mai saturi să le priveşti că-ţi stârnesc amintirea locurilor unde ţi-ai lăsat inima să prindă aripi şi să zboare, să cuprindă în suflet tot ce simţea mai frumos, toată fericirea şi liniştea…..

Îţi mulţumesc…

Îţi mulţumesc că nu întrebi de ce plâng şi accepţi tăcerea în locul explicaţiilor care oricum nu vin şi nu-şi au rostul…oricum nu le cunosc şi nu aş şti ce să spun…..

Îţi mulţumesc că braţele tale mă ţin lângă tine atunci când nu mă mai văd şi nu mă regăsesc în mine, în ochii celorlalţi, în oglinda din perete….

Îţi mulţumesc  că buzele tale astupă gura mea când ar vrea să strige că nu mai vrea…şi-mi potoleşti pornirea şi ma iubeşti chiar şi atunci când eu mă iubesc mai puţin……

Îţi mulţumesc…

Dac-aş putea

          

 

           Dac-aş putea, mi-aş închide viaţa într-un balon…şi i-aş da drumul să plutească pe valuri, să mă poarte, ca într-o gondolă, până acolo unde marea sărută cerul şi seduce soarele, şi-l ţine în braţele ei, protectoare, ca o mamă, ca apoi să-i redea libertatea, să strălucească şi să apună iarăşi la pieptul ei…sau …i-aş da drumul în faţa vântului, să mă poarte departe, sus, mai aproape de mâinile ce nu mai pot să mă mângâie….

Aş vrea

Aş vrea să mă pierd în tine

Şi niciodată să nu mă mai găsesc,

S-auzi cum cineva, în minte,

Îţi spune, cu fiecare clipă scursă,

Te iubesc!

Aş vrea să mă pierd în tine,

Şi niciodată să nu-mi fie dor,

Să te privesc şi azi şi mâine

Să-ţi mângâi sufletul

Pân-am să mor!

Aş vrea să mă pierd în tine,

Când dormi, să pot să te sărut,

În braţe să mă ţii când noaptea vine,

Să-ţi spun ce simt şi să nu-ntrebi:

“Atât de mult?”

Aş vrea să mă pierd în tine,

Să am parfumul rar al pielii tale,

Mereu, să stai cu gândul doar la mine

Aşa cum stă în trandafir,

Roua printre petale…