luni, 15 aprilie 2013

Acasă......



Îmi luasem cu o mână bagajul şi cu cealaltă, îmi legasem de-o sfoară, o fărâmă de încredere pe care o târam dupa mine, tăvălind-o prin praf. O obligasem să mă urmeze. Gândeam că aşa nu voi mai fi atât de singură pe cât mă simţeam.
           Eram amorţită, ca unul care a luat un pumn de pastile şi mă uitam în jur şi nu-mi venea să cred că de mâine, acel “mâine” de mai demult, voi da piept cu lumea, doar eu şi încrederea ce atârna anevoie de sfoară…. Pluteam, suspendată undeva între gânduri şi-aş fi vrut să întreb pe cineva, un cineva care să aibe răspunsul meu, ce va fi mâine. Pe cât aş fi vrut să ştiu pe-atât mi-era de teamă…
           Şi-am plecat….şi-am lăsat în urmă oameni pe care i-am vazut mai rar, apoi nu i-am mai văzut deloc. Nu e ca şi cum, dacă n-aş fi plecat i-aş fi văzut şi acum, ar fi fost doar câteva clipe în plus, care ar fi cântărit cât aurul la bursă zilele astea…
           Cu gândul departe, călcam nesigur un asfalt necunoscut, priveam şi nu mă vedeam prin ochii altora, pentru că ei nu mă vedeau….Nu m-am rătăcit dar nici nu m-am regăsit…poate doar am reusit să împrumut ceva din ce ştie un cameleon să facă: m-am adaptat mai mult sau mai puţin. Acasă devenise oriunde mă simţeam în siguranţă – o bancă dintr-un parc unde m-a sărutat prima dată, zidul universităţii unde am facut prima dată cunoştinţă cu soarele lui, locul unde am văzut prima stea căzătoare cuprinsă de braţele sale, copacul pe care l-a luat drept martor, un fotoliu cu tapiţerie veche în care citeam rânduri din cărţile preferate, drumul pe care mergeam şi-mi simţeam palma în mâna lui şi ştiam că orice s-ar întâmpla, dacă m-aş fi pierdut, ar fi fost acolo…. Acasă era peste tot şi nicăieri….
Nici acum, după mult timp, nu mai ştiu care acasă e “acasă”… Poate că de câte ori m-am mutat dintr-un loc în altul, am lăsat câte o bucăţică de suflet şi acum e ciopârţit,  nu mai e întreg…