Te priveam...

 

Mă întrebai ce fac…

Şi îţi spuneam că te privesc,

Priveam o amintire,

Ce trebuia să-mi fie

Tovarăş de drum,

Cât timp vei fi plecat.

Ți se părea mult prea ciudat

Că te priveam atât,

Că timp îndelungat tăceam,

Şi nu te-am auzit când întrebai

“Unde-ţi sunt gândurile?

Pe care cer zburai?”

Ți-aş fi spus poate

Numai ce ai fi vrut s-auzi,

Dar adevarul ar fi fost altul!

Nu ţi-aş fi spus că te privesc

Să mi se-ntipărească-n minte,

Singură, doar amintirea ta,

De teamă că mâine, toate,

Vor înceta să mai existe.

Vroiai să ştii de ce umbreşte

O ceaţă deasă, sclipirea ochilor vioi,

N-ai fi aflat, chiar dacă, totuşi,

Răspunsul chiar îl banuiai.

Tare-aş fi vrut să nu întrebi

De unde-mi vine supărarea,

Căci nu e supărare, e doar

Imaginea unei amintiri plăcute,

Un vis frumos în care

Pe tine te priveam….