duminică, 30 iunie 2013

teamă....



Trăim cu teama de orice....
Teama de ziua de mâine, care încă nu a venit și încă nu trebuie să dăm piept cu greutăţile ei.
Teama despre ce gândesc alţii despre noi – e mai uşor să ne dăm reciproc diverse gânduri în loc să privim înaintea noastră, pe drumul din faţa noastră. Trăim cu teama de cuvinte - ca ceea ce am spune nu ar fi tocmai plăcut pentru noi înşine sau pentru cei de lângă noi; teama de trenul ce pleacă dintr-o gară pustie şi te duce, legănat, într-un oraş, într-un loc unde aerul e altul, şi nu reuşeşti să desluşeşti parfumurile care îl compun.
Teama de a deschide ochii, când eşarfa ţi-a fost dezlegată şi ai prilejul să priveşti surpriza din faţa ta – cum vei reacţiona? Îţi va plăcea? Vei fi suficient de uimit încât să se citească în zâmbetul tău bucuria sau poate vei fi uşor dezamăgit că nu e pe măsura aşteptărilor tale?
Teama de ploaia care cade de parcă cerul ar avea o gaură în el şi aşa se scurge toată apa pe pământ; teama de întuneric ce aduce noaptea cu stelele şi luna şi alungă soarele cald...; teama de uşa care se deschide şi de oamenii de dincolo de ea...
Dacă nu am avea teamă, am face lucruri măreţe – am dansa în ploaie iar umbrela ne-ar fi recuzită; am învăţa să ne bucurăm de lucrurile pe care le-am întâlni în fiecare dintre zilele ce ar aduce soarele pe cer; am profita de întuneric să visăm cele mai strălucitoare vise, ca a doua zi să complotăm la împlinirea lor; am lăsa deoparte faptul că cei de lângă noi vor mai multe fapte şi mai puţine cuvinte, şi le-am împodobi casa cu bucăţi de scrisori – scrisori în miniatură – despre cum şi cât simţim şi-i iubim; am da un telefon şi am vorbi vrute şi nevrute şi am râde cu lacrimi ca şi când mâine s-ar pune o taxă mare pe zâmbete şi bucurii – iar noi, bogaţi doar în iubirea pentru ai noștri, nu ne-am permite să plătim bani grei să mai fim veseli; poate am face exact lucrurile pe care nu speram să le facem vreodată şi am striga în gura mare că pe El sau pe Ea o iubeşti atât de mult încât ai avea nevoie de vieţile unui pisici să trăieşti toată povestea asta de dragoste...
Nu suntem întotdeauna plini cu dărnicie de complimente şi vorbe frumoase... ne închidem în noi şi nu rostim cuvintele care ar trebui să ajungă unde le e locul - la urechile destinatarilor... le-aş spune că-i iubesc în fiecare minut... şi câteodată cuvântul ajunge să mi se pară banal pentru ca, poate în ziua respectivă nu le-am arătat însemnătatea cuvântul... câteodată mi-l asum dar nu-l strig, aleg să tac, să-i îmbrăţişez şi să sper că au înţeles tot ce nu le-am rostit...